Nameless

In faţa calculatorului... Unu, doi, trei, biţi… Una, două, trei mesaje de la cristi… Cui îi pasă ? Cui îi pasă de toate astea ? ‘’Sărbători fericite’’ cică… ‘’Da. Mersi. La fel. Hug hug.’’… Da… Doar o faţadă... Te simţi gol pe interior… Mama ta : ‘‘Ce?? Nu ţi-ai făcut patul? De câte ori ţi-am zis să ţi-l faci ?’’ ‘’Da, mamă, o să-l fac…’’ ‘’Păi, să te văd…’’ Cui îi pasă dacă îmi fac patul sau nu? Ciudat, însă… Cum se potrivesc lucrurile… Biroul trebuie să fie gol, patul trebuie să fie gol, sufletul trebuie să fie gol… Chiar e gol. Chiar nu mai simţi nimic. Nu-ţi mai pasă de nimic… De ce ţi-ar păsa? De ce ţi-ar păsa să-ţi faci patul? Doar ca să înveţi să ţi-l faci? Să ştii că asta trebuie să faci după ce o să te casatoresti şi o să ai o familie? După ce o să ai copii? Ca să le spui şi lor aceleaşi lucruri pe care ţi le zic părinţii acum, şi să nu te mai suporţi că ai ajuns ca părintele tău, să te închizi în cameră şi să începi să plângi pe saturate? Să te gândeşti că adolescentul tău te urăşte din tot sufletul aşa cum ai făcut şi tu cu părinţii tăi? Să ştii că şi ei suferă şi că tu nu poţi să-i ajuţi pentru că îţi baţi joc de ei? Da, tu crezi că e o glumă, dar oare copilul tău e de acord? Nu vezi cum i se schimba expresia feţei atunci când le spui? Nu vezi cum suferă? Da, te urăşti că nu poţi face nimic, dar acesta se simte mai bine când nu faci nimic… Doar să îl laşi în pace… Să nu zici nimic… Nu ţi-a cerut părerea. Te-ai întrebat de mii de ori ‘de ce?’, dar nu ai găsit răspunsul… Poate că nu are nevoie… Poate că ţi-ai bătut joc de el… Nu te-ai gândit la asta? Poate că da, dar nu ai vrut să recunoşti… Nu ai vrut să recunoşti că ai gresit ca un părinte… DA ! AI GREŞIT! NU, nu esti perfect. De ce să te crezi perfect? Doar că esit adult? Poate că adolescentul tău ştie mai multe decât tine… Poate că vrea să scape… de tine… de probleme… de lume…

Cum să nu? Du-l la psiholog… Ajută? Poate… Dar cine ştie ? Poate că nu. Poate că înrăutăţeşte lucrurile… Asta tot nu poate dovedi contrariul că viaţă suge. Suge, oameni buni! Serios! Şi nu sunt singura care zice asta! Atâtea probleme, nu numai ţie, dar şi familiei tale, pe care zici că o urăşti, şi de fapt, ştii că în sufletul tău, nu e aşa. Îi iubeşti… Dar îi şi urăşti.. Ii urăşti pentru că te-au făcut ceea ce eşti… Ii urăşti pentru că te-au adus pe lumea asta… Pentru că mama ta s-a trezit pe la 35 de ani ‘’Vreau un copil. Nu mă simt FEMEIE dacă nu o să am un copil…’’ Şi apoi, there comes you… O chestie mică d vreo 3 kg, plin de sânge, urlând din toţi plămânii… De ce urlă toţi copii când se nasc? Maybe they want back...

Apoi creşti, şi desigur că suferi. Suferi din cauza lipsei tale de experienţă, din cauza persoanlitatii tale, care se reflectă în ura faţă de părinţi, pierderea prieteniilor, iubiţi/iubite pierdute doar din cauza persoanlitatii tale stupide, în care zici lucruri fără înţeles, ironice, cinice, pe care nu le vrei să le spui. sau chiar le gândeşti, dar sunt puse într-un loc foarte bine ascuns, de unde nu vrei să iasă… Dar până la urmă, chiar asta se întâmplă.. Şi te urăşti pentru asta… Vrei să se termine… Vrei să te schimbi. Vezi că nu poţi, aşa că you just feel miserable… And feel like that there’s no point… Vrei să scapi… Dar nici asta nu vrei. Mai ai prieteni care ţin la ţine… All is not lost… Dar vrei altceva, alt stil de viaţă, altă gândire, altă influenţa, altă atmosferă…

Totuşi îţi iubeşti părinţii. Sunt flesh and bone-ii tăi… ciudat. Asta ce ar însemna ? că ne iubim pe noi inşişi?…

( Imi cer scuze pentru this emo approach. PS: dacă scriu ceva, asta nu înseamnă că mi s-a întâmplat mie... )