Nostalgie

Copilăria…Mi-am adus aminte de acele vremuri cand grija nu era pe primul plan, cand nu ştiam ce înseamnă suferinţa, cand credeam că voi fi mereu mică, în lumea mea, a păpuşilor, a cărţilor de colorat, a basmelor şi a cântecelor de adormit copii, că voi trăi mulţi, mulţi ani. Dar iată că m-am înşelat, timpul a trecut, a zburat aşa de repede şi parcă regret că nu mai sunt fetiţa aceea mică şi naivă ce se ascundea după fusta mamei atunci când îi era frică.

Multe momente frumoase mi-au rămas în minte şi îmi doresc să le mai repet şi să dau timpul înapoi, să aştept cu nerăbdare începutul desenelor animate de pe Cartoon Network , să o rog pe bunica sa-mi mai pună “Albă ca zăpada şi cei 7 pitici” pe video, că, deeh…, aşa era atunci, “pe vremea noastră”, să fiu înconjurată de dragoste şi să sparg bibelourile bunicii mele, să o pun pe mama să-mi împletească părul, să plâng atunci când nu primeam ceea ce doream, să fiu răsfăţată, că în fond asta era pe primul plan.

Când am păşit pentru prima oară pe iarbă… ce caraghioasă am fost… mi-a fost frică… Eram la munte, la bunici şi stăteam pentru prima dată pe iarbă…nu ştiam ce sunt firele alea verzi ce mi se încolăceau în jurul degetelor de la picioare…mai aveam putin şî plângeam de frică…Dar a trecut şi păşesc cu încredere acum, păşesc spre viitor, dar se pare că prea repede. Parcă ieri începusem clasa I: mama îmi călcase uniforma, îmi pregătisem cu atenţie ghiozdănelul şi îmi făcusem pantofii şi pornisem spre un nou început, ce avea să-mi aducă şi “eşece”, dar de cele mai multe ori “succesuri”. Înaintam cu timiditate printre rândurile de copii, curioasă să aflu cine va fi prima mea învăţătoare, dacă va fi o doamnă în vârstă, cu o înfăţişare înspăimântătoare, cu nasul cârn şi un neg dezgustător în vârful nasului sau poate o doamnă în floarea vârstei, cam pe la 30 de ani. Se pare că aşteptările mele nu s-au adeverit, pentru că nu era nici bătrână rău de tot, nici urâtă şi nici tânără. Eram cam dezamăgită, căci învăţătoarea se aştepta să ştim să citim chiar de la acea vârstă şi… mulţi ştiau. Mă simţeam prost într-adevăr, chiar dacă eram mică, dar ştiam să apreciez ce e bine şi ce e rău, eram mai matură decăt ceilalţi.

Ce-mi mai plăcea atunci? Hmmm… Ah…da…sigur… Eram copilul cel mai răsfăţat, chiar dacă eram mai mare decât fratimiu. Pot spune că am fost un copil gelos, nu-mi plăcea când nu mi se acorda atenţie, când părinţii mei mă lăsau la o parte pentru fratimiu. Cu timpul am încercat să mai las de la mine şi să fiu mai darnică, să scap de acel defect şi să mă înţeleg bine cu el…Sunt mândră că am un frate, sunt mândră că am pe cineva cu care pot cânta la chitară, cu care să pot glumi, să mă plimb cu bicicleta şi poate să ne mai şi bătem un pic, să ne tragem de păr, că aşa se întâmplă între fraţi.

Acum că am crescut şi privesc cu nerăbdare vechile fotografii alb-negru cu mine alături de părinţii mei, încerc să mă abţin să nu plâng, dar…o lacrimă îmi străbate obrazul, o şterg şi continui…Ce bine era când eram copil! Ce plăcut era când simţeam dragostea părinţilor! Şi ce al naibii de bine mă simţeam când făceam năzbâtii! Nu vă grăbiţi să creşteţi, căci aveţi multe de pierdut! Şi visaţi cu ochii deschişi, căci nu faceţi rău nimănui!

“Copilărie” plăcută oamenilor mari…