Happy Article

Adică, mai pe româneşte, un articol în care vor fi lucruri frumoase... Da, ai citit bine. Da, acesta va fi un articol fericit. Şi da, eu sunt cea care îl scrie. Acum urmează întrebarea: de ce? Şi răspunsul e chiar mai simplu: i just felt like it. M-am gândit că cele cu violuri, moarte, sinucidere, mizantropie, stoicism &co. sunt prea dese... Writing this is going to be tough though...

Dudes, a venit primavara! E un lucru bun, nu? :D Am început bine? Nu?... Ei, hai că mai încerc...

Si s-a dus la el în cameră, voind să-l întrebe cum şi-a petrecut ziua. Stătea pe scaun, ţeapăn, cu gâtul tăiat, ochii deschişi, limbă scoasă pe afară, cu o privire îngrozită şi cu mâna pe telefon. Sigur voia să o sune. Însă nu a mai apucat... Îngrozită, nu a mai ştiut ce să facă, ce să zică. S-a dus la el, i-a închis ochii, l-a sărutat pe buza superioară, cea care era „accesibilă”, şi a ieşit. Ah! Ups! Asta nu e happy... Să mai încerc.

Erau la parcul de distracţii. Ea nu voia să încerce, însă el tot insistă. Montagne-rousse-ul i se părea foarte atrăgător. I-au trebuit multe ore că să o convingă, şi până la urmă a reuşit. Şi-au luat biletele şi s-au urcat. La început, nu i s-a părut foarte înspăimântător, însă când vagonul s-a dus în jos, a ţipat rău. Viteza fiind mare şi existând şi o problemă tehnică, o şină ieşise de la locul ei, iar părul ei a fost prins şi smuls... Cam doare... Încă încerc...

Zi însorită. Perfectă pentru un picnic. Faţa ei frumoasă, albă şi ovală este luminată de soare, lucru ce-l face pe el să zâmbească. Se uită la ea şi vedea totul... Se uită la el şi nu vedea nimic... Şi-au ales locul unde să-şi pună pătură. Coşul l-a pus între ei. L-a dat la o parte. Voia un sărut. Nu l-a primit. A mai încercat o dată. Acelaşi rezultat. Gustă din biscuite. Se îneacă. Moare pe loc. Strânge coşul, strânge pătura. Soarele încă îi lumina faţa care era mai albă decât înainte...

Okay, ăla chiar a fost freaky. Am început bine totuşi. Cu soarele... Off, pe cine înşel eu aici? Nu aş putea să scriu un articol vesel nici dacă mi-ar cădea din cer... Hmm.. Pentru ultima oară...

Se scoală la ora 2 noaptea. Avea ochii destul de mari încât să fie încurcaţi cu ceasul de pe perete de deasupra lui. Uitase complet de ea! Cum putea să uite? O clipă a stat nemişcat. Se pregătea... Dar, nu mai avea timp. Trebuia să se grăbească. Sare din pat, s-a îmbrăcat atât de repede cum nu a mai făcut-o în viaţa sa. Ia cheile de la maşină şi conduce cu viteză. Ajunge. Aleargă până sus, unde ştia că e ea. Intră în cameră. O vede în pat. Avea ochii închişi. Se indreapta catre ea. Îi spune numele. Nu zice nimic. O ia de mână, dar tot nu a reacţionat. Nu! Nu! Nu se poate... Intră doctorul care fusese anunţat că o persoană străină intrase în spital şi şi-a dat seama imediat cine era... Bărbatul devenise foarte speriat... Avea ea oare să mai trăiască după boala asta? Doctorul i-a zis că inainte cu cinci minute, ea a spus că îşi iubeşte soţul foarte mult, şi apoi a murit... Bărbatul a rămas fără cuvinte... Cum a putut să piardă? Cum a putut să O piardă? Ochii începuseră să fie umezi... Mână încă îi ţinea mână ei delicată, cum a fost întotdeauna... „O, Oana...”. Se auzi un răspuns şoptit „da...” şi a simţit o strângere de mână.

A fost happy? Yey! A fost happy! Did it! Hmmm... La prima povestire putea că el să apucă să o sune, să stabilească un moment de întâlnire, şi să nu mai fie omorât... Sau la a doua, putea ca montagne-rousse-ul să nu fie stricat, iar la coborâre el să o ia în braţe şi să-i spună că totul este bine. La penultima putea că el să-i arate o verighetă şi să o ceară în căsătorie. Ea să rămână uimită şi să accepte, într-un final...

A fost destul de greu ( phew! ), dar până la urmă am reuşit. :D *mândră şi foarte dornică de a mă întoarce la vechile mele articole*

~ThePot