Ne naştem într-un fel. Ar trebui să continuăm să fim noi înşine, să nu ne lăsăm prinşi în goană după perfecţiune,căci poate fi înşelătoare.
Realizăm într-un anumit moment că vrem mai mult. Ne oprim, dar nu aşteptăm. Începem să alergăm, suntem prinşi în acea cursă nebună a iluziei şi a patimii. Îmi doresc ceva...tu îţi doreşti? Vrei să mi te alături? Putem alerga împreună pe această pistă fără de sfârşit. Putem încerca să atingem orizontul, dar, ai grijă, orizontul se poate preschimba în praf. Dar nu vei mai vedea vălul ce îţi înceţoşează privirea, vei continua să alergi alături de mine, trecând peste toţi ceilalţi şi hranindu-te din disperarea lor. Dar te-ai gândit ce vei face când vom câştiga? Eu...nu sunt sigur. Dar ştiu ce vei face tu.
Vei înceta să mai alergi. Îţi vei da seama că eu sunt toată lumea, că la fiecare pas făcut în faţă celui de lângă tine, ai făcut un pas către o altă persoană, o persoană care însă nu va exista niciodată cu adevărat. Şi vei rămâne singur. Poate atunci îţi vei aminti de mine, eu, umbra amintirii care se agaţă de vechiul tu. Eu, aparentul obstacol în calea împlinirii tale. Am obosit să mai alerg. Voi alege să te părăsesc, chiar dacă asta înseamnă că voi dispărea. Pentru totdeauna.
Vei cugeta asupra a ceea ce ai ajuns şi mă vei strigă . Mi-am uitat însă numele, s-a pierdut undeva pe drumul între “a fi” şi “a nu fi”. Te vei agăţa cu disperare de trecut, dar nici măcar nu ţi-l vei mai aminti, deoarece tu erai eu, iar eu, nu mai sunt.
Acum te voi lăsa, străine! Singurătatea e fidelă, nu te va părăsi niciodată. Nu e ca mine, un profitor excentric! Dar stai, ascultă! Aud ceva, s-a dat startul, cursa a început. Porneşte! Acum te las, un ultim cuvânt al meu se mai distinge printre ticaiturile continue ale ceasului:...adio...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu